Fotbal extern

Foto Video
Miracolele din Serie A. Fulvio Bernardini, antrenorul care a cucerit Italia cu două echipe mici, fără să fie interesat de tactică

  • Publicat în 29 Decembrie, 2013 la 13:00
  • de
Miracolele lui Bernardini în Serie A
Foto: gazzetta.it

Recent, s-a jucat meciul dintre Fiorentina şi Bologna, încheiat 3-0. Un duel care nu spune foarte multe în prezent, dar care, din punct de vedere istoric, are o mare însemnătate. Cele două echipe sunt primele care au spart monopolul pe Scudetto al cluburilor din Torino şi Milano după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Două titluri miraculoase

Gruparea viola a devenit în premieră campioană în sezonul 1955/56, la capătul unui parcurs aproape perfect, cu o singură înfrângere, în timp ce Bologna a reuşit să-i ia faţa Marelui Inter al lui Helenio Herrera, în 1964, singura ocazie când titlul în Italia s-a decis în urma unui meci de baraj. Ambele succese au fost considerate la acea vreme drept miracole. Iar ceea ce au în comun este numele antrenorului care le-a făcut posibile: Fulvio Bernardini. În 28 decembrie s-au împlinit 108 ani de la naşterea celebrului tehnician italian.

Bernardini rămâne şi în prezent, la trei decenii de la moartea sa, unul dintre cele mai fascinante personaje din istoria fotbalului italian. A debutat ca fotbalist la Lazio, pe postul de portar, dar a devenit cunoscut ca atacant la Inter şi a devenit o legendă a Romei, pentru care a evoluat ca mijlocaş timp de 11 ani. În paralel, şi-a văzut şi de studii, luându-şi doctoratul în ştiinţe politice. Legenda spune că el este adevăratul descoperitor al lui Giuseppe Meazza, pe care l-a văzut după un antrenament, în timp ce urmărea meciurile echipelor de tineret de la Inter şi a insistat pe lângă antrenorul Arpad Weisz ca tânărul Peppino să se alăture seniorilor.

Ca o ironie, promovarea lui Meazza l-a obligat pe Bernardini să coboare din atac la mijloc şi, într-un fel, i-a grăbit plecarea de la Milano la Roma. A jucat peste un deceniu în tricoul giallorosso, fără a obţine însă vreun trofeu, dar câştigându-şi un loc binemeritat în istoria clubului din Capitală. Nici cariera internaţională nu i-a adus multe satisfacţii. Doar un bronz olimpic, cucerit în 1928, la Amsterdam, şi 26 de selecţii în naţională. Toate prezenţele sale în squadra azzurra au venit însă înainte de perioada de aur a echipei Italiei din anii '30, ratând astfel şansa de a participa la victoriile mondiale din 1934 şi 1938. Deşi îl aprecia din punct de vedere tehnic, selecţionerul Vittorio Pozzo l-a sacrificat din cauza faptului că nu era compatibil cu viziunea sa tactică.

Un italian, inovator în fotbalul creativ

Poate şi din acest motiv, atunci când a devenit antrenor, Fulvio Bernardini a fost prea puţin interesat de tactică. „Nu este importantă”, obişnuia să spună, rostind o mică blasfemie în lumea lui Il Calcio. „O echipă puternică este făcută doar de picioarele bune ale fotbaliştilor” era crezul său, de care nu s-a dezis niciodată.

Şi totuşi, paradoxal, a fost un inovator din punct de vedere tactic. Bernardini era adeptul unui sistem WM elastic, mobil şi îşi sfătuia jucătorii să găsească spaţiile libere în care să paseze. Mingea nu trebuia să ajungă direct la piciorul jucătorului, ci într-un loc care să permită dezvoltarea ulterioară a jocului. Într-un fel, a anticipat fotbalul propus de Brazilia la Cupa Mondială din 1958, atunci când sud-americanii au cucerit primul dintre cele cinci titluri supreme pe care le au în palmares. În ţara în care catenaccio începuse să-şi atragă tot mai mulţi adepţi şi în care tactica e sacră, el a îndrăznit să predice un alt stil. Şi a câştigat cu două echipe mici, ceea ce face ca performanţele sale să fie cu atât mai impresionante.

Fiorentina şi primul miracol

Fulvio Bernardini şi Fiorentina s-au întâlnit la momentul potrivit şi s-au ajutat reciproc să urce până aproape de Everestul fotbalului european. Fostul jucător al Romei a preluat gruparea viola la mijlocul sezonului 1952/53, într-un moment în care aceasta lupta pentru evitarea retrogradării, şi în numai patru ani a condus-o spre titlu şi spre finala Cupei Campionilor, pierdută în faţa marelui Real Madrid al lui Alfredo Si Stefano.

Când a ajuns la Fiorentina, Bernardini nu avea o experienţă bogată ca antrenor. Le pregătise doar pe MATER (Motori Alimentatori Trasformatori Elettrici Roma), o echipă care nu mai există în prezent, pe Roma, aflată într-o perioadă de derivă, care a culminat cu retrogradarea din 1951, pe Reggina (în Serie C) şi pe Vicenza (în Serie B). Compensa însă prin entuziasm, prin încrederea în propria filosofie şi, mai ales, prin capacitatea incredibilă de a descoperi jucători (episodul cu Meazza o dovedeşte). În final, s-a dovedit o decizie din care toată lumea a avut de câştigat.

Totuşi, epopeea care avea să aducă primul Scudetto din istorie la Florenţa a început în vara anului 1952, atunci când clubul a fost preluat de Enrico Befani, un afacerist de succes din industria textilă, dispus să investească serios, şi un excelent organizator. Şi-a arătat ambiţiile din start, cu o importantă campanie de achiziţii, dar, în ciuda acestui lucru, rezultatele nu au fost pe măsură. După 17 etape, Fiorentina ajunsese în plină luptă pentru supravieţuire, astfel că noul preşedinte a decis că este nevoie de o schimbare pe banca tehnică.

Bernardini a înţeles că i s-a ivit o şansă importantă şi a fost decis să profite de ea. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să ridice moralul unui grup debusolat, apoi să redea o organizare a jocului. Astfel, Fiorentina a reînceput să descopere drumul spre victorie şi a încheiat campionatul fără emoţii, pe locul 7, un rezultat excelent în condiţiile în care la jumătatea sezonului se afla într-o situaţie delicată.

Poreclit Profesorul sau Doctorul, datorită studiilor pe care le avea, tehnicianul violeţilor nu a avut nevoie de prea mult ca să observe că marea problemă a echipei sale era atacul. Apărarea era una solidă şi suficient de valoroasă pentru a face faţă în lupta pentru obiective importante, dar calitatea jucătorilor ofensivi lăsa de dorit. Acest lucru a fost evident în stagiunea următoare, când, în ciuda unei clasări pe locul 4, la egalitate de puncte cu Milan, Fiorentina a înscris cele mai puţine goluri dintre primele şapte clasate, dar a avut şi cea mai bună defensivă din campionat. Aspectul pozitiv era însă că echipa asimilase deja filosofia antrenorului, oferind un joc articulat, aerisit şi plăcut ochiului. Dar lipseau încă unele ingrediente pentru a se face pasul următor.


Brazilianul Julinho şi argentinianul Montuori

Vara anului 1954 a adus alte transferuri importante, care au întărit o echipă decisă să-şi continue procesul de creştere. De la Bondenese a venit, pe atunci, anonimul Giuliano Sarti, un puşti de doar 21 de ani care a evoluat de numai patru ori în primul său sezon la Florenţa, dar a avut un aport important la succesele ce au urmat, înainte de a se transfera la Inter şi de a cunoaşte consacrarea definitivă. De la Venezia a fost adus Claudio Bizzarri, o extremă de calitate, dar marea lovitură a reprezentat-o achiziţionarea lui Giuseppe Virgili, de la Udinese, un atacant perfect pentru fotbalul gândit de Bernardini, pentru că putea înscrie cel puţin 15 goluri într-un sezon. Deşi Fiorentina a terminat campionatul doar pe poziţia a cincea, progresul continua să se vadă, iar anul următor avea să aducă şi succesul.


Fiorentina în sezonul 1955/56

Decisiv pentru titlul cucerit de Fiorentina în sezonul 1955/56 a fost transferul brazilianului Julinho, o extremă braziliană de care Bernardini s-a îndrăgostit în timpul Cupei Mondiale din 1954. A fost nevoit să aştepte un an pentru a-l avea în echipa sa, însă aşteptarea a meritat. Profesorul îl aprecia atât de mult pe sud-american încât spunea că „o aripă poate să fie la fel de bună ca Julinho, niciodată mai bună”. Entuziasmul tifosilor pentru venirea brazilianului a fost uriaş şi a făcut ca sosirea unui argentinian pe nume Michelangelo Montuori să treacă aproape neobservată. Era şi normal, în condiţiile în care nimeni nu auzise vreodată de jucătorul adus din Chile, la recomandarea unui preot misionar pasionat de fotbal, părintele Volpi. Însă anonimul a arătat imediat că era un adevărat campion şi s-a dovedit o piesă la fel de importantă într-o stagiune istorică.

La începutul campionatului, Fulvio Bernardini reuşise în cele din urmă să modeleze echipa aşa cum dorea. Sarti s-a impus ca titular în poartă, Julinho şi Montuori au devenit imediat idolii tifosilor datorită tehnicităţii şi imaginaţiei lor, iar Virgili s-a maturizat şi s-a transformat într-un adevărat golgheter. Experienţa era asigurată de căpitanul Francesco Rosetta, un fundaş care evolua în viola din 1948, iar orgoliul local, de apartenenţă la Toscana, era reprezentat de un altă apărător, Ardico Magnini (originar din Pistoia) şi de mijlocaşul florentin Maurilio Prini. 


Fiorentina – Milan 3-0. Foto: storiadifirenze.org

În acest fel, Fiorentina s-a transformat într-o maşinărie perfectă, care a distrus din start orice concurenţă şi a lăsat restul echipelor să lupte doar pentru locul 2. În etapa a şaptea, echipa viola a egalat Interul în fruntea clasamentului, iar o săptămână mai târziu a rămas lider solitar, poziţie pe care nu a mai cedat-o până la finalul campionatului. Singura rivală care a reuşit oarecum să ţină pasul cu băieţii lui Bernardini a fost Milan, dar rossonerri au capitulat definitiv în etapa a 27-a, când Fiorentina, într-un inedit echipament verde, s-a impus cu 3-0 în meciul direct.  Confirmarea matematică a titlului a venit pe 6 mai 1956, după o remiză pe terenul Triestinei. Mai erau de disputat cinci runde, dar campioana era deja cunoscută.

La finalul sezonului, Fiorentina a avut cu 12 puncte mai mult decât ocupanta locului 2, AC Milan, asta în condiţiile în care, pe atunci, se acordau 2 puncte la victorie. Violeţii au ratat însă şansa de a încheia campionatul neînvinşi, pierzând chiar în ultima etapă, în deplasare cu Genoa, dar acel eşec nu a stricat sărbătoarea.

Victoria din campionat a Fiorentinei nu a reprezentat doar o gură de aer proaspăt în peisajul unui fotbal dominat categoric de echipele din Torino şi Milano, ci şi un motiv de mândrie pentru zona de centru-sud a Italiei, aflată mereu în urma nordului industrializat. Cu atât mai mult cu cât oraşul era încă în reconstrucţie după Al Doilea Război Mondial.

VIDEO: Golurile Fiorentinei în drumul spre titlu

La un pas de Cupa Campionilor

Titlul câştigat în Italia i-a permis Fiorentinei să participe în proaspăt înfiinţata Cupă a Campionilor, a cărei a doua ediţie s-a desfăşurat în sezonul 1956/57. Echipa lui Bernardini a intrat în competiţie în faza optimilor de finală, în care a întâlnit formaţia suedeză Norrkoping. După o victorie cu 1-0 pe teren propriu, toscanii au remizat în deplasare (1-1) şi au ajuns între cele mai bune opt echipe de pe continent.

Adversarul din sferturi a fost campioana Elveţiei, Grasshoppers Zurich, pe care Fiorentina a eliminat-o fără probleme (3-1 şi 2-2). A urmat Steaua Roşie Belgrad şi un succes la limită (1-0 şi 0-0) pentru o calificare fără înfrângere în ultimul act. Între italieni şi trofeu mai stătea doar Real Madrid, câştigătoarea primei ediţii, care avea şi avantajul terenului propriu în finală. Viola a rezistat 70 de minute pe Bernabeu, înainte ca Di Stefano să deschidă scorul din penalty, pentru ca Gento să facă 2-0 să păstreze Cupa Campionilor în capitala Spaniei.

VIDEO: Finala Cupei Campionilor Europeni 1957

A adus primul trofeu din istoria lui Lazio învingând Fiorentina

Fulvio Bernardini a rămas la Florenţa până în vara anului 1958, când a preluat-o pe Lazio, echipa pentru care debutase ca fotbalist. În chiar primul său an în capitală, a reuşit să aducă primul trofeu din istoria biancocelestilor, Cupa Italiei, după o finală câştigată cu 1-0 chiar în faţa Fiorentinei.

În ciuda acestui success, experienţa de la Lazio nu a fost deloc una reuşită. După două clasări modeste în campionat, locul 11, respectiv locul 12, Bernardini a fost înlocuit după etapa a 9-a din sezonul 1960/61, la capătul căruia echipa din Roma a retrogradat de pe ultima poziţie a clasamentului.

Bologna şi al doilea miracol 

După eşecul de la Lazio, Bernardini nu a rămas mult timp fără slujbă. În vara anului 1961 a fost angajat de Bologna, o echipă care încerca să revină la succesele din anii ’20-’30, o perioadă care adusese 6 titluri şi două Cupe ale Europei Centrale în capitala regiunii Emilia-Romagna. Doctorul a găsit aici un grup valoros şi bine sudat, care îi cuprindea pe Ezio Pascutti, Francesco Janich, Mirko Pavinato, Giacomo Bulgarelli sau Romano Fogli. Lotul a fost completat cu atacantul danez Harald Nielsen şi mijlocaşul vest-german Helmut Haller.


Bologna campioană. Foto: collezionidautore.it

Cu asemenea calitate la dispoziţie, Bernardini a reuşit încă o dată să propună fotbalul său spectaculos şi eficient. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă un meci câştigat cu 7-1 în faţa Mantovei, la finalul căruia antrenorul rossoblu a exclamat: „Aşa se joacă doar în Paradis”. Dar Bologna nu era încă pregătită să lupte de la egal la egal cu Juventus, Milan sau Inter, astfel că, atât în 1962, cât şi în 1963, s-a clasat doar pe locul 4. Problemele erau un anumit complex de inferioritate în faţa marilor echipe şi lipsa unei defensive puternice. Asupra primului aspect se putea lucra, pentru rezolvarea celui de-al doilea s-a intervenit în mercato, prin transferul portarului William Negri.

Sezonul 1963/64 a fost unul istoric, dar şi controversat. Interul lui Herrera, campioana în exerciţiu, pornea cu prima şansă, dar Bernardini simţea că echipa sa este capabilă să producă surpriza. La jumătatea campionatului, Milan era lider, la egalitate de puncte cu Bologna, în timp ce nerazzurri, implicaţi şi în Cupa Campionilor, observau duelul de aproape. Rossonerri nu au putut păstra ritmul în startul returului, astfel că lupta pentru Scudetto a rămas o afacere între Bologna şi Inter, cu primii mai bine plasaţi înainte de sprintul final.

Droguri, revoluţie, "Paştele sângelui" şi primul titlu decis la baraj

Bomba a explodat pe 5 martie 1964, când ziarul Corriere d'Informazione a titrat pe prima pagină: „Droguri: Cinci jucători de la Bologna sunt investigaţi”. La momentul respectiv, Bologna tocmai bătuse cu 2-1 pe Milan, pe San Siro. Cei cinci în cauză erau Fogli, Pascutti, Pavinato, Perani şi Tumburus, iar controlul antidoping fusese făcut pe 2 februarie, după o partidă pe care echipa rossoblu o câştigase cu 4-1 în faţa lui Torino. Federaţia a decis ca Bologna să piardă la masa verde partida în cauză şi a dictat şi o penalizare de un punct pentru echipa lui Bernardini. Mai mult decât atât, antrenorul a fost considerat vinovat că a administrat substanţe interzise jucătorilor săi şi a primit o suspendare de un an şi jumătate.

Situaţia se schimbase complet în urma acestor decizii, Inter devenind practic principala favorită la titlu. Tifosii din Bologna nu s-au resemnat însă şi au declanşat numeroase manifestaţii în oraş, celebrul jurnalist italian Gianni Brera remarcând faptul că „aproape a izbucnit o revoluţie”. Evident, s-a vorbit şi despre conspiraţii care ar fi avut ca scop trimiterea titlului la Milano, iar avocaţii echipei emiliane şi-au construit apărarea în jurul ideii că testele nu au fost făcute ca la carte sau că probele au fost schimbate. O decizie definitivă a fost însă amânată, crescând astfel tensiunea, care a atins cotele cele mai înalte pe 29 martie, ziua de Paşte, când a fost programat Bologna - Inter.

Presa a creat o presiune suplimentară, imaginând tot felul de scenarii şi vorbindu-se despre un posibil „Paşte al sângelui”. Din fericire, nu a fost cazul. Nerazzurri au învins cu 2-1, fără controverse, iar publicul emilian a dat dovadă de fair-play şi i-a aplaudat pe jucătorii lui Herrera.

Într-un final, în mai, a venit şi verdictul definitiv. Procedurile corecte nu fuseseră respectate şi, în plus, existau neclarităţi în privinţa schimbării probelor. Bologna şi-a primit punctele înapoi şi acum se afla la egalitate cu Inter în fruntea clasamentului. Suporterii rossoblu au petrecut ore în şir pe străzi, iar teoria conspiraţiei a dispărut brusc din vocabularul lor. Până la finalul campionatului, Bologna şi Inter au mers cap la cap, fără a mai face paşi greşiţi, astfel că ambele au încheiat cu câte 54 de puncte. Federaţia a decis ca titlul să se acorde, în premieră, după un meci de baraj între cele două echipe, care urma să se dispute pe teren neutru, la Roma.

VIDEO: Finala Bologna - Inter

Pe 3 iunie 1964, cu patru zile înainte de finala pentru Scudetto, în cadrul unei şedinţe a federaţiei în care se puneau la punct ultimele amănunte, legendarul preşedinte al emilianilor, Renato Dall'Ara, cel care în prezent dă numele stadionului din Bologna, a murit din cauza unui infarct suferit în timpul unei discuţii mai aprinse cu Angelo Moratti, preşedinele nerazzurrilor. Legenda spune că Dall'Ara şi-a dat ultima suflare chiar în braţele bossului interist. Vitorio Pozzo, antrenorul care a cucerit două titluri mondiale cu Italia, a scris atunci că momentul a fost precum „moartea unui soldat”. Jucătorii au vrut să participe la funeralii, dar nu au putut s-o facă pentru că partida nu a fost amânată. Aveau însă să-şi prezinte omagiile pe teren, câştigând cel de-al şaptelea titlu (şi ultimul) din istoria clubului.

Ultimul act al campionatului nu a avut practic istoric. În faţa a 60.000 de spectatori, mulţi dintre ei purtând banderole negre, şi pe o căldură sufocantă, Bologna a jucat cu o determinare incredibilă şi a învins pe Inter, proaspăt campioană a Europei, cu 2-0, prin golurile lui Fogli şi Nielsen. Ca o ironie, Bernardini, un antrenor neinteresat de tactică, l-a surprins pe Herrera, un maniac din acest punct de vedere, prin titularizarea fundaşului stânga Capri ca aripă, cu rolul de a-l bloca pe Mario Corso, ceea ce a slăbit evident forţa ofensivă a nerazzurrilor.

 photo scudetto_zpsc1900edf.jpg

Selecţioner într-o perioadă dificilă

Fulvio Bernardini nu a repetat şi cu Bologna parcursul european pe care l-a avut cu Fioretina, fiind eliminat de Anderlecht în primul tur al Cupei Campionilor. Nici încercarea de apărare a titlului nu a mers mai bine, echipa rossoblu terminând următorul sezon pe locul 6. În vara lui 1965, Doctorul a plecat, peste câteva luni ajungând la Sampdoria, pe care nu a putut s-o ajute să evite retrogradarea, dar a readus-o imediat în Serie A şi a menţinut-o acolo fără probleme.

În 1971, la 66 de ani, a luat o pauză de antrenorat, dar a revenit în prim-plan trei ani mai târziu, ca selecţioner al Italiei, într-un moment dificil pentru squadra azzurra, care tocmai fusese eliminată din faza grupelor la Mondialul din Germania de Vest. Cei trei ani de mandat la naţională au fost caracterizaţi de multe rezultate slabe, de lipsă de popularitate şi de critici dure. În acelaşi timp însă, Bernardini a reuşit să pună bazele unui nucleu de tinere talente, acei jucători cu picioare bune, cum îi plăcea lui să spună, al cărui reprezentat de seamă era Giancarlo Antognoni. Urmaşul său, Enzo Bearzot, a continuat acest proces, care a cunoscut apogeul în 1982, când Italia a devenit pentru a treia oară campioană mondială.

După despărţirea de naţională, s-a întors la Sampdoria, în funcţia de director general, pe care a deţinut-o timp de doi ani. A murit pe 13 ianuarie 1984, la Roma, în oraşul natal, la 79 de ani. Cauza morţii, maladia Lou Gehrig (Scleroză laterală amiotrofică), cu care fusese diagnosticat cu trei ani înainte.

Inclus în Hall of Fame

Cele două titluri cucerite cu Fioretina şi Bologna reprezintă moştenirea lăsată de Fulvio Bernardini fotbalului Italian. Nu doar victoriile în sine, ci felul în care acestea au fost obţinute, urmându-şi până la capăt propria filosofie. Într-un ţară în care tactica este o adevărată religie, el şi-a permis să ofere echipelor sale libertate şi să se bazeze mai mult pe talentul jucătorilor. Din acest motiv, Doctorul a făcut parte din prima serie de personalităţi care au fost incluse în Hall of Fame-ul lui Il Calcio, în 2011, alături de nume precum Roberto Baggio, Marcello Lippi, Arrigo Sacchi, Gigi Riva, Michel Platini, Enzo Bearzot, Vittorio Pozzo, Silvio Piola sau Giuseppe Meazza.

Comentarii
  • 2013-12-30, 21:58
  • Scris de : madalin
O adevarata placere sa citesti asa ceva!Un articol deosebit!
  • 2013-12-29, 19:09
  • Scris de : seba
foarte, foarte interesante articolele de pe acest site

Scrie un comentariu

(nu va fi publicat)
* camp obligatoriu 2 + 9 =
ANTI-SPAM
Adaugă comentariu
Citeşte mai multe pe Sport Viral
Fanii lui "U" Cluj pot deveni 'socios'!
"U" Cluj va demara, în următoarele săptămâni, o campanie pentru un proiect tip socios. Suporterii vor putea deveni membri susţinători ai Asociaţiei "Alb-Negru", printr-o cotizaţie anuală. Sport Viral
Citeşte mai multe pe Sport Viral
Dragoste pentru culori, indiferent de ligă!
Petrolul a strâns 6.500 de fani pe „Ilie Oană”, la partida cu Tufeni Băicoi! Mesaj pentru "U" Cluj și alte echipe de tradiție Sport Viral
Citeşte mai multe pe Sport Viral
"Nu am plecat niciodată!"
"U" Cluj a convins unul dintre preferaţii tribunelor să se alăture echipei şi în Liga a IV-a. Sport Viral
Citeşte mai multe pe Sport Viral
Construcţia-gigant inaugurată la Cluj a dat startul Campionatului European!
Acesta va fi găzduit anul viitor în Polivalenta clujeană! Sport Viral
Citeşte mai multe pe Sport Viral
Comando la Cluj!
Şedinţele de antrenament ale lui Ema Dolha fac deliciul publicului din parcul "Haţieganu" Sport Viral
Grădiniță St. Pauli
Grădiniță St. Pauli
FedCup. Romania vs. Germania, Ziua I
Fotografii: Daniel RUS / Stiridesport.ro
FedCup. Romania vs. Germania, Ziua I
CFR Cluj - ACS Poli Timişoara 1-0, 19 iulie 2015
Victorie pentru CFR Cluj, în primul meci de acasă al feroviarilor în sezonul ...
CFR Cluj - ACS Poli Timişoara 1-0, 19 iulie 2015
Transilvania Rally 2015 - PS 1 Floreşti
Transilvania Rally 2015, a cincea etapă din cadrul Campionatului Naţional de Raliuri, a debutat ...
Transilvania Rally 2015 - PS 1 Floreşti
Finala Cupei României - "U" vs. Steaua 0-3, 31 mai 2015
Steaua lui Gâlcă câştigă Cupa României după o victorie facilă împotriva...
Finala Cupei României - "U" vs. Steaua 0-3, 31 mai 2015
Reunire CFR Cluj, 15 iunie 2015
Lotul echipei CFR Cluj s-a reunit luni la Baza Sportivă "Transilvania", unde au ...
Reunire CFR Cluj, 15 iunie 2015
România - Serbia 24-28, 13 iunie 2015
România s-a calificat la Campionatul Mondial de Handbal, însă a suferit până la ...
România - Serbia 24-28, 13 iunie 2015
U Cluj - Ceahlăul Piatra Neamţ 2-0, 27 mai 2015
Succes amar pentru Universitatea Cluj! Retrogradaţi încă din etapa trecută, "studenţii" ...
U Cluj - Ceahlăul Piatra Neamţ 2-0, 27 mai 2015
CFR Cluj - Rapid Bucureşti 2-1, 23 mai 2015
Rapidul este a doua formaţie care a părăsit, sâmbătă, Liga 1, după Universitatea Cluj! ...
CFR Cluj - Rapid Bucureşti 2-1, 23 mai 2015
Asesoft - BC Mureş, finala 2015
CSU Asesoft a facut un pas important spre un nou titlu de campioana in Liga Nationala, ...
Asesoft - BC Mureş, finala 2015